Ramona Ceamuru, directorul Centrului Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor din România, a vorbit despre lipsurile antrenorilor români din prezent.
Directorul Centrului Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor din România, Ramona Ceamuru, a explicat într-un interviu pentru Agerpres că aşa-zisa criză a antrenorilor români nu este neapărat la nivel numeric, ci mai degrabă este provocată de un cumul de factori, printre care şi lipsa de experienţă a tehnicienilor de azi de a lucra cu sportivi "cu frigiderele pline". Astfel se ajunge la comparaţii constante cu perioada comunistă, când România dezvoltase un sistem performant de a lucra cu sportivi "cu frigiderele goale".
"Noi suntem o naţiune care, spun eu, avem o genă pentru performanţă, dar, atenţie, am fost învăţat să lucrăm cu sportivii care aveau frigiderul gol, iar în prezent nu ştim cum să lucrăm cu cei care au frigiderul plin", afirmă oficialul CNFPA.
Iar acest "frigider" trebuie privit ca o metaforă, pentru că în el încap acum, la grămadă, o sumedenie de tentaţii ale sportivilor cărora tehnicienii trebuie să le facă faţă. Ramona Ceamuru consideră că sportul românesc nu duce neapărat lipsă de antrenori, ci mai degrabă lipseşte calitatea tehnicienilor aflaţi pe piaţă. Sunt antrenori blazaţi, obişnuiţi cu traiul bun asigurat de un "post de titular" de pe care e greu să fie "detronaţi".
"Sunt cazuri de antrenori cu o vocaţie extraordinară care s-au reorientat către domenii mai bine remunerate şi alţii care au rămas în sistem, deşi nu aveau vocaţie. Pentru că şi sistemul este de aşa natură, ai intrat în sistem şi nu te mai mişcă nimeni de acolo din moment ce ai devenit titular pe un post. Despre acei antrenori este vorba, despre cei intraţi în sistem şi care nu produc, acolo trebuie regândită toată povestea", afirmă Ramona Ceamuru.
Meseria de antrenor presupune, în opinia directorului CNFPA, vocaţie fără de care "nu poţi ajunge la un nivel înalt", dar şi consecvenţă în studiu, pentru că sportul este un domeniu într-o continuă evoluţie.
Ramona Ceamuru a explicat şi de ce şcoala românească de antrenori este superioară multor alte sisteme de învăţământ în domeniu din străinătate. Referitor la tehnicienii străini care au pătruns în număr destul de mare în sportul românesc în ultima perioadă, ea i-a remarcat pe italianul Antonio Colamonici, coordonatorul loturilor naţionale de canotaj, şi pe spaniolul Xavi Pascual, selecţionerul naţionalei de handbal masculin a României şi antrenorul echipei Dinamo.
Dintre cursanţii Centrului Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor, 25% sunt sportivi de performanţă, cu rezultate la Jocurile Olimpice, campionate europene sau mondiale. Dar şi aceştia au nevoie de un sistem de formare, "pentru că a fi un sportiv de mare performanţă nu este egal cu a fi un bun antrenor, sunt lucruri diferite".
Ar trebui regândite, în opinia Ramonei Ceamuru, şi obiectivele de performanţă stabilite în sportul juvenil, succese care "nu ne ajută ca naţie" în niciun fel de vreme ce majoritatea sportivilor se pierd până ajung la seniorat. Dar şi sistemul de salarizare al antrenorilor, unul la un nivel scăzut, ar trebui revizuit, pentru a putea revigora sportul românesc.
Ramona Ceamuru: Aş putea să spun că pe parcursul unui an formăm în jur de 300 de antrenori, cu specializare în diverse ramuri de sport. La noi este această etichetă de calificare antrenori şi aş putea spune că avem o tradiţie în povestea asta, pentru că sub forma asta antrenorul se formează din 1951, prin Ministerul Tineretului şi Sportului, actuala Agenţie Naţională pentru Sport, deci practic avem tradiţie. Dar CNFPA nu vizează doar antrenorul, pentru că în obiectul de activitate avem şi alţii specialişti şi tot în instituţia noastră se formează şi instructorul sportiv şi preparatorul sportiv, deci este mai diversificată povestea. Aşadar, în jur de 300 de antrenori formăm anual, dar, atenţie, prin cursurile de doi ani, acestea sunt dedicate sportivului de performanţă sau instructorului sportiv, şi, de asemenea avem şi cursuri cu durata de un an, exclusiv dedicat licenţiaţilor în domeniul educaţiei fizice şi sport. Sunt aici licenţiaţi care fie nu au o specializare şi vin să fac acest curs de specializare la noi, fie sunt pe sport şi performanţă motrică şi sunt specializaţi pe o ramură, dar mai doresc o altă specializare. Şi atunci vin şi parcurg cursul pe o perioadă de un an. Dar standardul este acelaşi, standardul ocupaţional pentru calificarea antrenorului.
Ramona Ceamuru: Dacă stăm să ne gândim că sunt 80 de ramuri de sport recunoscute oficial în România, iar eu pe serie formez cam 140 de antrenori şi aceste locuri sunt repartizate pentru 80 de federaţii sportive... Ar trebui să ne gândim că la nivel naţional nu suntem singura instituţie care formăm antrenori, deci ei au şi o altă posibilitate de formare. Acum, eu nu cred că numărul celor pe care îi formăm este important, ci rata de abandon, pentru că rata de abandon este mare, cam 30% dintre cei care accesează cursurile nu ajung la final. Deci, ei îşi dau examenul de admitere, sau, în cazul sportivilor cu rezultate deosebite nu au nevoie de examen de admitere, dar nu ajung la finalul procesului.
Ramona Ceamuru: Evident, dar cred că am putea să ne gândim şi la generarea unui sistem care se practică în ţările europene, în care fiecare antrenor, în momentul în care intră pe piaţă, accesează acest sistem şi îşi introduce datele, instituţiile unde profesează, cluburile unde este prins. Cred că am putea gândi la nivel naţional un sistem de acest tip, să avem cumva o transparenţă a situaţiei, pe tot ceea ce înseamnă specialişti şi tehnicienii implicaţi în activitatea sportivă.
Ramona Ceamuru: Eu cred că această criză este mai degrabă în sport, nu neapărat la nivelul tehnicienilor, şi ea se răsfrânge la nivelul antrenorilor. Din păcate, în tot ceea ce a însemnat tranziţia aceasta din anii '90 încoace, sportul nu a reprezentat o prioritate pentru Guvernul României, bugetul a fost tot timpul şubrezit, fiecare etapă din această tranziţie a dus la reducere de posturi, la comasare de posturi. Între timp, legislaţia s-a schimbat, au fost perioade în care antrenori pregătiţi profesional au fost eliminaţi din sistem, dar asta este cu totul altă discuţie.
Ramona Ceamuru: Eu cred că trebuie regândit tot sistemul acesta al sportului, pentru că nu neapărat lipsa tehnicienilor duce la rezultate proaste. Eu nu aş putea spune că suntem într-o lipsă de tehnicieni, ci mai degrabă lipseşte calitatea oamenilor de pe piaţă şi acest lucru îşi spune cuvântul asupra a ceea ce se întâmplă în domeniul sportiv. Nu cred că suferim atât de mult din punct de vedere numeric. Sunt foarte multe situaţii în care antrenorii ajunşi pe piaţă sunt într-o autosuficienţă, nu sunt preocupaţi de formarea lor continuă, de perfecţionare, cumva apare o înlănţuire.
Ramona Ceamuru: Eu, în primul şi în primul rând, aş pleca de la vocaţie, pentru că discutăm despre o calificare axată pe asta. De altfel, aţi văzut că există o tendinţă pe piaţă, astfel încât foarte mulţi se orientează către discipline comerciale, către discipline care prind la public, şi nu neapărat către vocaţie. Şi în special către partea de iniţiere, acolo unde, atenţie, se percep taxe. În prezent nu prea mai ai unde să te duci să practici un sport fără un cost suplimentar al acestei activităţi. Dacă te duci într-o şcoală, o să vezi că terenul de sport este închis, nu mai e acces ca înainte. Ca să revenim, dacă nu ai vocaţie şi înclinaţie, nu cred că poţi să ajungi la un nivel înalt. Parcursul este lung şi anevoios, dar făcut corespunzător poţi avea şi satisfacţie, chiar dacă nu în primă fază. Dacă ne vom ghida după partea financiară, nu. Şi cu cursanţii noştri avem aceleaşi discuţii, dacă te vei ghida în viaţă în ideea că te vei îmbogăţi, nu vei avea cum să o faci, dar pe parcurs, şi cu rezultate, şi prin experienţă profesională dobândită, da, ajungi să devii şi un tehnician cu renume.
Ramona Ceamuru: Niciun antrenor nu ar trebui să se oprească din studiu. În România nu există în momentul de faţă niciun sistem de formare profesională care să îţi pună piedici, deci orice candidat poate ajunge la finele acestui proces, dar odată ce ai intrat pe piaţă, aceasta este selectivă, dacă nu vei fi preocupat de formarea ta profesională, de perfecţionare, pentru că discutăm de o ştiinţă care este într-o continuă mişcare, piaţa devine selectivă şi vei fi eliminat. Eu vă spun sincer, pentru copiii mei nu caut Steaua, Dinamo sau alte cluburi importante, eu caut omul care sfinţeşte locul. Perfecţionarea ta profesională trebuie să primeze.
Ramona Ceamuru: Există acest flux de antrenori străini în România. De fapt, să ştiţi că asistăm la mobilitatea antrenorilor pe piaţa muncii din Europa. Şi asta este una dintre prevederile Uniunii Europene, de a facilita mobilitatea cetăţenilor în vedere exercitării profesiilor în ţările din Europa. CNFPA este în România autoritatea competentă în recunoaşterea titlului de antrenor obţinută în străinătate şi avem o experienţă în acest domeniu, avem şi o legislaţie pusă la punct care este în ton cu directivele europene. Până în prezent, din experienţa noastră de recunoaştere a titlurilor obţinute în străinătate, nu am întâlnit un sistem de formare profesională de afară care să fie pe picior de egalitate cu cel din România. Şi aş putea spune cu mândrie că suntem oarecum peste ei, şi ca durată a programului şi ca varietate şi complexitate a disciplinelor. Suntem peste ceea ce se întâmplă în Europa. Din multitudinea de dosare pe care am avut-o, am putut să dau recunoaştere directă la câteva dosare, le număr pe degete, şi acelea sunt ale unor cetăţeni români care aveau parcurs în România un program de licenţiere în educaţie fizică şi sport, şi în afară s-au dus să îşi facă formarea pe o ramură de sport. Însă toţi ceilalţi, şi vorbim despre sisteme de formare din Italia, Germania, Spania, Franţa, Ungaria, chiar şi Israel, pe care a trebuit să îi introducem la completare de studii pentru a putea să le recunoaştem titlul. Mă întrebaţi dacă sunt ei mai bine pregătiţi sau nu. Eu înţeleg foarte bine importul, cum la fel de bine înţeleg şi exportul, pentru că ştiţi foarte bine că şi în România a exportat antrenori de top, gimnastica handbalul, fotbalul... Nu pot să nu remarc succesul antrenorului italian de la lotul naţional de canotaj, nu am cum. Nu am cum să nu remarc performanţele lui Xavi Pascual, la handbal. Însă trebuie să avem în vedere că atunci când se lucrează la echipele de club, în cazul handbalului, atenţie, că acolo lucrăm şi cu sportivii de altă naţionalitate şi rezultatele vin mai repede. A fost numit la naţională şi acolo rezultatele se lasă aşteptate şi bineînţeles că antrenorii români dau cu pietre: 'a fost pus la naţională şi nu are rezultate'. Dar nu ne uităm cu ce material lucrează la naţională, nu ne gândim că avem probleme de la baza piramidei, de cum îi creştem pe aceşti sportivi, care ajung la un nivel înalt şi nu se poate lucra cu ei. Nu ar trebui să aruncăm cu pietre dacă mă întrebaţi pe mine, ar trebui, atunci când sunt numiţi la naţională, să aducem pe lângă ei şi tehnicieni români, să rămânem din acest import cu ceva. Că e bun, că e rău, nu ştiu, rămâne de văzut. Sunt cazuri în care uneori sunt mai bine pregătiţi şi alteori în care nu sunt mai bine pregătiţi. Sunt şi federaţii sportive naţionale care, deşi avem acest sistem de recunoaştere a titlului de antrenor, bine pus la punct, nu îl aplică. Ei se mulţumesc că vine un antrenor străin de afară, le solicită suprataxă, fără a se uita în spate la calitatea acestuia, la ce documente deţine, la ce formare profesională a avut. Există un sistem pe piaţa europeană, prin care orice dosar şi titlu de afară îmi vine, eu pot să introduc documentele antrenorului respectiv în sistemul public şi să aflu de la autoritatea competentă din ţara de origine, din statul în care el s-a format, dacă instituţia este autorizată, dacă este recunoscută, dacă aceasta antrenor a făcut un curs autorizat, competenţele pe care le-a dobândit, care sunt drepturile şi obligaţiile lui în statul de origine. Şi atunci când îi fac recunoaşterea, am nişte informaţii din partea cealaltă pe care le pot aplica în România. Toate aceste instrumente sunt bine la puse la punct, doar că nu le aplicăm în toate cazurile.
Ramona Ceamuru: Dacă ar fi să discutăm strict din poziţia instituţiei noastre, noi nu organizăm conform legislaţiei niciun curs de formare a antrenorilor decât în colaborare cu federaţiile sportive naţionale. Tot ceea ce ţine de specializare este apanajul federaţiilor, sută la sută. Deci tot ce înseamnă curs de specializare trebuie să se facă prin direcţionarea şi de către oamenii responsabili ai federaţiilor sportive naţionale. Şi cum fac lucrul acesta, aşa au oamenii care le intră în sistem. Dacă o fac cu responsabilitate, şi sunt federaţii unde lucrurile să petrec aşa cum trebuie, ca la carte, şi sunt mulţumiţi de absolvenţii pe care îl iau, pentru că ei formează aşa cum doresc, dar sunt şi federaţii care ignoră acest aspect şi sunt oameni care le intră în sistem tot prin mâna lor. Pentru că ei le dau acces, sunt de calitatea pe care dumnealor o oferă.
Ramona Ceamuru: Da, putem spune că din cei care accesează cursurile CNFPA, cam 25% sunt sportivi de mare performanţă. Şi când spun sportiv de mare performanţă, mă refer la cei care au locurile 1-6 la Jocurile Olimpice, sau 1-3 la campionate europene, mondiale, de cadeţi, juniori, tineret, seniori. Avem cam în fiecare serie 25% astfel de sportivi. De fapt, să ştiţi că oricine intră în CNFPA ca şi candidat, nu poate să fie decât unul care să aibă legătură cu sportul de performanţă, pentru că o condiţie de acces este clasificarea sportivă, care trebuie să fie pentru sporturile individuale sau jocurile sportive. Iar sistemele de clasificare sportivă le stabilesc federaţiile. Fiecare federaţie sportivă naţională are propriul sistem de clasificare. Că de-a lungul timpului nu a mai fost actualizat, că întâlnim la nataţie sau atletism nişte timpi care în prezent sunt greu de atins şi că unii sunt opriţi pe loc pentru că nu pot atinge performanţa respectivă, este o altă poveste, dar şi aceştia au posibilitatea să parcurgă un curs de instructor sportiv. Iar după această etapă, pot accesa cursul de antrenor.
Ramona Ceamuru: Pot fi avantajaţi, deşi nu se mai întâmplă ca în trecut. Şi am observat asta şi în unele state europene, în Italia spre exemplu, care au renunţat la a oferi din start unui sportiv de mare performanţă carnetul de antrenor, şi au început să îi introducă într-un sistem de formare. Şi eu sunt de acord cu această introducere într-un sistem de formare, pentru că a fi un sportiv de mare performanţă nu este egal cu a fi un bun antrenor. Sunt lucruri diferite. În cadrul instituţiei noastre, îi apreciem mai tare pe aceia care sunt admişi şi consideră că nu ştiu nimic, decât pe cei care vin şi spun că 'eu am avut rezultate de top, nimeni nu mai are ce să mă înveţe în domeniu'. Suntem într-un domeniu care este într-o continuă schimbare şi trebuie să fim în permanenţă updataţi şi la curent cu ceea ce se întâmplă. A fi sportiv de mare performanţă, da, te ajută să observi mai bine anumite lucruri, poţi să vii cu alte indicaţii, dar nu se poate pune semnul egal cu a fi antrenor. În plus, lucrul cu generaţiile actuale este mult mai dificil. Noi suntem o naţiune care, spun eu, avem o genă pentru performanţă, dar, atenţie, am fost învăţaţi să lucrăm cu sportivii care aveau frigiderul gol, iar în prezent nu ştim cum să lucrăm cu cei care au frigiderul plin. Ne aflăm într-o astfel de situaţie, care este destul de complicată. Altfel, ar trebui să umblăm un pic la obiectivul acesta de performanţă la vârste mici. Pentru că ne grăbim să raportăm rezultate la 10-12-14 ani şi apoi nu mai auzim de acei sportivi. E adevărat, antrenorul rămâne cu acele rezultate, dar cu ce ne ajută ca naţie? Nu ne ajută deloc. Mi-aş dori să nu mai grăbim aceşti sportivi, să nu mai facem specializare timpurie, mi-aş dori să introducem obligativitatea practicării unor ramuri de sport. Eu vă spun sincer că dacă am introduce în şcoli atletismul, nataţia şi i-am pune să facă şi un sport de contact, eu vă asigur că orice copil care ar trece prin aceste ramuri de sport ar fi în stare să fie direcţionat către orice altă ramură de sport după aptitudinile lui. Trebuie regândit sistemul. Cândva, pe vremuri, până în anii '90, sportul a fost o prioritate naţională, iar acum este lăsat la şi altele. Uitaţi-vă când se fac bugetele unde este agenţia sau ministerul până acum. Este ultimul, este primul din coadă, şi nu aveam cum să scoatem capul. Uitaţi-vă la remuneraţia antrenorului, uitaţi-vă că antrenorul a devenit cumva jobul de timp liber. De ce? Pentru că această meserie nu îţi asigură traiul de nivel mediu al unei familii tradiţionale.
Ramona Ceamuru: Sută la sută. Remuneraţia controlează povestea asta, dar nu este singurul factor, e vorba de un cumul de factori. Dar dacă nu regândim şi partea asta de salarizare nu ai cum să ajungi la rezultatul scontat. În plus, este vorba de timp. Vorbeam despre sportivul de performanţă, el ca să treacă pe partea de antrenorat, trebuie să fie dispus ca în viaţa lui să facă aceleaşi compromisuri pe care le-a făcut ca sportiv, să nu aibă timp liber, să nu aibă weekend-uri, să nu aibă, să nu aibă, să nu aibă... Este dispus el şi în cealaltă parte de viaţă să renunţe la toate treburile astea şi să se axeze doar pe antrenorat? Sunt cazuri de antrenori cu o vocaţie extraordinară care s-au reorientat către domenii mai bine remunerate şi alţii care au rămas în sistem, deşi nu aveau vocaţie. Pentru că şi sistemul este de aşa natură, ai intrat în sistem şi nu te mai mişcă nimeni de acolo din moment ce ai devenit titular pe un post. Despre acei antrenori este vorba, despre cei intraţi în sistem şi care nu produc, acolo trebuie regândită toată povestea.
Articole asemănătoare Cele mai noi articole Cele mai citite 
Vezi versiune mobil